A se acuza pe sine însuși

Esența pe care fiecare dintre noi o poartă în interiorul său vine de sus, din cer, de la stele…

Incontestabil, Esența minunată provine de la nota „LA” (Calea Lactee, galaxia în care trăim).

Prețioasă, Esența trece prin nota „SOL” (Soarele) și apoi prin nota „FA” (zona planetară), intră în această lume și pătrunde în propriul nostru interior.

Părinții noștri au creat corpul potrivit pentru a primi această Esență care vine de la stele…

Lucrând intens asupra noastră înșine și sacrificându‑ne pentru semenii noștri, ne vom întoarce victorioși în sânul profund al Uraniei…

Noi trăim în această lume pentru un oarecare motiv, pentru ceva, pentru un anumit factor special…

Evident, în noi există multe lucruri pe care trebuie să le vedem, să le studiem și să le înțelegem, dacă într‑adevăr aspirăm să știm ceva despre noi înșine, despre propria noastră viață…

Tragică este existența aceluia care moare fără să fi cunoscut motivul vieții sale…

Fiecare dintre noi trebuie să descopere de unul singur rostul propriei sale vieți, ceea ce îl menține prizonier în temnița durerii…

În mod evident, există în fiecare dintre noi ceva ce ne amărăște viața și împotriva căruia trebuie să luptăm cu hotărâre…

Nu este absolut necesar să continuăm trăind în nenorocire, este urgent să reducem la praf cosmic ceea ce ne face atât de slabi și de nefericiți.

Nu ne servește la nimic să ne înfumurăm cu titluri, onoruri, diplome, bani, raționalism subiectiv inutil, virtuți învechite etc., etc., etc.

Nu trebuie să uităm niciodată că ipocrizia și vanitățile prostești ale falsei personalități, fac din noi oameni neîndemânatici, demodați, retardatari, reacționari, incapabili de a vedea noul…

Moartea are multe semnificații, atât pozitive cât și negative.

Să luăm în considerare acea magnifică observație a Marelui Kabir Iisus Cristos: „Fie ca morții să‑și îngroape morții.” Mulți oameni, cu toate că trăiesc, sunt de fapt morți pentru orice posibilă muncă asupra lor înșiși și, în consecință, pentru orice transformare intimă.

Sunt persoane îmbuteliate în dogmele și credințele lor; oameni pietrificați în amintirile zilelor de mult trecute; indivizi plini de prejudecăți ancestrale, persoane sclave a „ceea ce va spune lumea”, înfiorător de călduțe, nepăsătoare, uneori „pedante”, convinse că dețin adevărul pentru că așa li s‑a spus etc., etc., etc…

Acești oameni nu vor să înțeleagă faptul că această lume este un „gimnaziu psihologic”, prin intermediul căruia ar fi posibil să anihilăm acea urâțenie ascunsă pe care o purtăm cu toții în interior…

Dacă acești bieți oameni ar înțelege starea atât de deplorabilă în care se află, ar tremura de groază…

Însă, astfel de persoane au întotdeauna cea mai bună părere despre ele însele; se laudă cu virtuțile lor, se simt perfecte, binevoitoare, serviabile, nobile, caritabile, inteligente, cred că își îndeplinesc datoriile etc.

Ca școală, viața practică este formidabilă, dar a o lua ca un scop în sine însăși, este în mod evident absurd.

Cei care iau viața în sine însăși așa cum se trăiește zilnic, nu au înțeles necesitatea de a lucra asupra lor înșiși pentru a obține o transformare radicală.

Din păcate, oamenii trăiesc în mod mecanic, niciodată nu au auzit vorbindu‑se ceva despre munca interioară…

Să ne schimbăm este necesar, dar oamenii nu știu cum să se schimbe; suferă mult și nici măcar nu știu de ce suferă…

A avea bani nu este totul. Viața multor persoane bogate este de obicei cu adevărat tragică…

Psihologie revoluționară, Capitolul V, „A se acuza pe sine însuși”
Samael Aun Weor 

0 Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*