Mult iubiți cititori,
Îmi permit să vă trimit acum câteva imagini sau schițe elaborate la vremea sa de marele sculptor, pictor și poet MICHELANGELO BUONARROTI. Aceste schițe vorbesc despre istorii mitologice pe care consider important să vi le fac cunoscute în sensul lor ezoteric.
Să începem, așadar, prin a comenta istoria lui Tityus și pentru aceasta să observăm mai întâi unele considerații mitologice, să vedem:
„Tityos sau Tityus –din grecescul Τιτυός─ este un gigant în mitologia greacă, fiu al lui Zeus și Elara –o muritoare.
În mitologia greacă, Ticio, Tición, Titio, Titión sau Tityos era un personaj minor cu un desfrâu nestăpânit… Crima pentru care a fost pedepsit etern Tityos era tentativa de viol a lui Leto –mama lui Apollo și Artemis– sau, conform altor versiuni, a lui Artemis.
Fiind nemuritor, a fost aruncat în tartarul căscat –în alte surse, era legat pe jos de o stâncă–, unde doi vulturi sau șerpi –în alte surse două acvile– îi mâncau veșnic ficatul…
Această narațiune o găsim în Odiseea, în care se povestește că Odiseu l-a văzut pe Tityos în tartar:
«Și l-am văzut și pe Tityos, fiul Pământului, culcat pe jos: doi vulturi îi rodeau ficatul fără ca el să se poată apăra».
Numele de Tityos probabil că derivă din cuvântul tisis, care semnifică ‘cel ce suferă pedeapsa’. Alternativ, ar putea fi conectat cu Tityroi, satirii din tradiția boiotiană –vechea Grecie– care cântă la flaute.”
Odată făcute aceste clarificări mitologice, trebuie să spunem că acest mit este intim relaționat cu Lucifer dezlănțuit, adică, fără controlul Ființei. Aceeași pedeapsă a suferit-o Prometeu tocmai pentru că a devenit obsedat de foc ─sexual─, ceea ce i-a adus pedeapsa dinastiilor solare. Stă scris: tot ceea ce nu se află sub controlul FIINȚEI mai devreme sau mai târziu își pierde echilibrul și cade prin propriile sale fapte care atentează împotriva Tatălui. Acesta este motivul pentru care îl vedem pe o stâncă –simbol al sexului– în timp ce acvilele îi rod măruntaiele.
Să vorbim acum despre un alt titan mitologic numit Faeton.
Faeton sau Phaethon –în greaca veche Φαέθων / Phaéthôn: ‘strălucitor’, ‘radiant’.
Conform unor considerații mitice ni se spune:
„Phaethon –Faeton–, fiu al Soarelui, fusese crescut de mama lui fără să știe cine era tatăl lui, dar i-a dezvăluit-o când copilul a ajuns la adolescență. Atunci băiatul a cerut un semn al nașterii lui; l-a rugat pe tatăl său, Soarele, să-l lase să-i conducă caleașca. După multe ezitări, Soarele a fost de acord, nu fără să-i dea mii de recomandări. Phaethon a plecat, începând să meargă pe drumul trasat pe bolta cerească, însă curând a pus stăpânire pe el o mare teroare de înălțimea la care se afla. Vederea animalelor –care reprezintă semnele zodiacului– l-a speriat și a abandonat drumul care îi fusese trasat. A coborât prea mult și aproape că a incendiat Pământul; a urcat din nou, de data aceasta prea sus, pentru care astrele i s-au plâns lui Zeus și acesta, pentru a evita o conflagrație universală, l-a trăsnit, aruncându-l în râul Eridan. Surorile sale, Heliadele, i-au cules corpul, i-au adus onoruri funebre și l-au jelit într-atât încât au fost transformate în Plopi.”
O altă versiune ne spune:
„Phaethon s-a lăudat prietenilor săi că tatăl său era Zeul-Soare, iar ei refuzau să-l creadă. Unul dintre ei, Epafos, spunea că este fiul lui Zeus pentru a concura cu el, ceea ce l-a mâniat pe Phaethon, care a mers la tatăl său, Helios, care i-a jurat pe râul Styx să-i dea orice ar cere. Phaethon a vrut să-i conducă pentru o zi caleașca –Soarele. Deși Helios a încercat să-l facă să renunțe, Phaethon era neînduplecat. Când a sosit ziua, Phaethon s-a lăsat cuprins de panică și a pierdut controlul cailor albi care trăgeau de caleașcă. La început s-a ridicat prea sus, astfel încât pământul s-a răcit. Apoi a coborât prea jos, iar vegetația s-a uscat și a ars. Phaethon a transformat din greșeală în deșert o mare parte din Africa, arzând pielea etiopienilor până la a o face neagră. În cele din urmă, Zeus a fost obligat să intervină lovind caleașca necontrolată cu un trăsnet pentru a o opri, iar Phaethon s-a înecat în râul Eridan –unul dintre cele cinci râuri care străbat Hadesul. Prietenul său Cygnus s-a îndurerat atât de mult încât Zeii l-au preschimbat în lebădă. Surorile sale, Heliadele, de asemenea s-au îndurerat și au fost transformate în arini sau plopi, după Ovidiu, lacrimile lor transformându-se în chihlimbar.”
Ce sunt toate acestea?
Aici ni se narează istoria Bodhisattvașilor care și-au trădat Ființa Reală pentru că au vrut să facă, în maniera lor, Drumul Secret. Orgoliul, prepotența, vanitatea, l-au trădat pe Faeton atât de mult încât a vrut să facă lucrurile, nu cum îi indica Tatăl care se află în secret, ci vrând să le dea nota lui personală. De aceea Helios –Ființa–, în ciuda faptului că l-a avertizat de toate pericolele, în cele din urmă hotărăște că, pentru neascultarea lui, merita pedeapsa la care a fost supus. Când ni se spune că Faeton în conducerea lui absurdă a puterilor și vehiculelor sale aproape arde tot Pământul, toate acestea se traduc în catastrofe inimaginabile, cum ne-o povestește istoria umanității când ni se spune că mulți Bodhisattvași au vrut să facă voința lor egoică și nu voința Ființei. Caii pe care Michelangelo i-a desenat semnalează vehiculele interne ale acelui personaj mitologic. Panica și orbirea sunt atât de mari încât pun stăpânire pe Bodhisattvașii căzuți care din acest motiv ajung inclusiv să simtă amețeala înălțimilor –spirituale– și în cele din urmă cad. Este evident că astrele –zodiacul, cu alte cuvinte, dinastiile solare– se plâng în fața lui Helios –FIINȚA– și, ajunși în acea situație, Ființa ia decizia de a-și pedepsi fiul –Esența sa– aruncându-l în râul vieții sau Samsara.
Fără îndoială că Heliadele reprezintă părți autonome și autoconștiente ale Bodhisattvașilor căzuți și de aceea ele, pline de durere, îi aduc onoruri chiar dacă a pierdut Măiestria. În cele din urmă, când ni se spune că Heliadele au fost preschimbate în plopi este pentru a ni se semnala că, într-o zi, vor trebui să fie reînviate prin munca interioară profundă.
Vă scriu acum despre Ganimede.
Mitologia ne spune, în primul rând:
„Ganimede este un tânăr erou care aparține neamului regal al Troiei…
Ganimede era tânăr, abia adolescent, și păzea cirezile tatălui său pe munții care înconjoară cetatea Troiei când a fost răpit de Zeus și dus în Olimp. Frumusețea sa –Ganimede era considerat «cel mai frumos dintre muritori»– îl înflăcărase de iubire pe cel mai puternic dintre Zei. În Olimp el servea de paharnic; el turna nectarul în cupa lui Zeus și o înlocuia în această sarcină pe Hebe, zeița tinereții.
Despre detaliile răpirii tradițiile nu se pun de acord: uneori este chiar Zeus cel care-l răpește pe copil, alteori îi dă această sarcină păsării sale favorite, acvila, care apucându-l pe adolescent în ghearele sale, îl poartă prin văzduh. Se mai spunea că Zeus luase chipul de acvilă, la fel cum luase cel al multor animale și diverse făpturi cu scopul de a-și satisface pasiunile amoroase.
În compensație pentru răpire, Zeus i-a dăruit tatălui copilului niște cai divini sau o viță de vie de aur, operă a lui Hefaistos –Zeul focului și al forjei, cât și al fierarilor, artizanilor, sculptorilor, metalelor și metalurgiei.
În mitologia greacă, Ganimede era un erou divin originar din Troada. Fiind un frumos prinț troian, a fost răpit de Zeul Zeus, care l-a transformat în amantul său și în paharnicul Zeilor.”
Această istorie este tocmai contrară celor două anterioare. Aici ni se spune că un tânăr erou troian –un Maestru ridicat– a ajuns să posede o asemenea frumusețe animică încât aceasta l-a determinat pe Zeus –aluzie la FIINȚĂ– să se decidă să-l răpească și să-l ducă în Olimp. În mod cert, când un Maestru a realizat o frumoasă Piatră Filosofală, Tatăl care se află în secret poate ajunge să considere că, pentru a nu-l lăsa să-și piardă Piatra Sacră, să-l ducă la lăcașul său: AIN SOPH al Kabalei, iar când Ființa o consideră oportun îl va introduce în locuri mai ascunse.
Acvila care îl răpește pe Ganimede îl simbolizează pe Zeus însuși, adică, FIINȚA pe care cu toții o purtăm în profunzimile noastre.
Este bine să adăugăm în aceste rânduri că acei cai divini pe care Zeus i-a dăruit tatălui tânărului adolescent, simbolizează forțe animice și materiale cu care a vrut să-l recompenseze pe progenitorul său fizic.
Fără îndoială, ca întotdeauna, intelectualismul ieftin al acestor timpuri spune că Zeus l-a preschimbat pe Ganimede în paharnicul și amantul său, ceea ce este o ireverență față de divin, deoarece FIINȚA niciodată nu va fi un homosexual.
Întrucât FIINȚA știe să recompenseze umanitatea atunci când Ea decide să ia de la aceasta un Bodhisattva, atunci încearcă întotdeauna să umple golul pe care îl lasă în mulțimi un erou precum Ganimede. Acesta este motivul pentru care Zeus îi dăruiește tatălui fizic al lui Ganimede o coroană forjată nici mai mult nici mai puțin decât de Hefaistos. Aceasta ne arată perfectul echilibru pe care îl posedă FIINȚA noastră, care îi permite să își ducă la îndeplinire dezideratele.
Vă adaug, pentru a încheia, câteva fraze celebre:
„O victorie face cât două când cel care triumfă se întoarce cu toți oamenii săi.”
Shakespeare
„Umbra laurilor îmbată sau adoarme.”
Pitagora
„A câștiga a fost întotdeauna un lucru lăudabil, fie prin noroc sau prin inteligență.”
Ariosto
„A învinge fără pericol înseamnă a triumfa fără glorie.”
Seneca
„Tristețea este cumpătarea durerilor sufletești.”
Chateaubriand
DONA NOBIS PACEM.
─‘Dă-ne nouă pacea.’─.
KWEN KHAN KHU
